Conform legendei povestea ceaiului a început cu mai bine de 5000 de ani în urmă (mai exact în anul 2737 î.e.n.). Impăratul Shen Nung, un mare  învăţat şi inventator al unor practici agricole, care obişnuia să bea, din considerente igienice, numai apă bine fiartă, se odihnea sub nişte arbuşti de ceai sălbatic. Conform obiceiului, a cerut servitorilor să pună nişte apă la fiert. Pe neaşteptate, nişte frunze uscate au căzut, dintr-un arbust aflat în apropiere, tocmai în vasul cu apă clocotindă, schimbându-i culoarea şi dându-i o aroma neobişnuită. Împăratul, cufundat  în admirarea naturii, nu a observat acest lucru, şi, numai când a  sorbit infuzia, rezultată întâmplător, a simţit un gust deosebit.
 

Aşa spune legenda. Adevărul este că băutura rezultată pe baza frunzelor de ceai era cunoscută în China de foarte multă vreme. Primele dovezi scrise datează din secolul al III-lea î.e.n. Mult timp ceaiul a fost preparat numai din frunzele arbuştilor sălbatici. Din sec. al III-lea al erei noastre arborii de ceai au fost cultivaţi, iar diferitele procedee de prelucrare au fost uniformizate, pentru a se obţine diferitele sortimente de ceai cunoscute şi astăzi (alb, verde, oolong, negru, roşu).
 

In secolul VIII poetul chinez Lu You a scris cartea sfântă a ceaiului, în care a descris planta de ceai, uneltele folosite pentru recoltare şi selecţionarea frunzelor, vasele pentru ceremonia ceaiului. Cartea conţinea şi un inventar al plantaţiilor de ceai existente şi lista admiratorilor faimoşi ai acestei băuturi.

Drumul ceaiului

Chinezii au păstrat secretul ceaiului un timp îndelungat. In anul 803 e.n. călugărul Dengyo Daishi a transportat din China în Japonia primele seminţe pentru arborii de ceai. Impăratul Saga, încântat de băutura pregătită, a ordonat întemeierea de plantaţii de ceai în câteva provincii.
 

Totuşi, de-abia în sec. XII, după o perioadă încordată în relaţiile dintre China şi Japonia, în timpul căreia a avut de suferit şi ceaiul (considerat băutură chinezească) putem vorbi de ceaiul japonez. Datorită călugărului japonez Eisai frunzele de ceai au revenit la curtea împăraţilor.
 

Numai în Japonia continuă să existe un ceremonial al ceaiului; ceremonia specială de pregătire a ceaiului, denumită Chanoyu, Drumul ceaiului, este practicată în această ţară şi în zilele noastre. Este o ceremonie înţeleasă ca o formă de "cult bazat pe adorarea frumosului ascuns în multitudinea de probleme pe care le ridică viaţa de zi cu zi".

Călătoria în Europa

Primele referiri europene la ceai sunt din secolul al XIII-lea şi le datorăm lui Marco Polo. După el, despre ceai au scris: călugărul iezuit J. P. Maffei (1589), în opera sa Istoria Indiei, Nicolas Trigault (1615) şi Alvaro Samedo (1643). Multe informaţii au provenit şi de la exploratorul şi misionarul polonez Michal Boym, care a descris două categorii de  ceai, verde şi galben (aşa numitul ceai de flori) şi care a observat că frunzele nu se usucă numai la soare, ci şi la căldura focului.
 

Multă lume consideră că frunzele de ceai au apărut în Europa datorită Marii Britanii. Ceaiul a fost adus însă pe Vechiul Continent de vapoarele olandeze la începutul secolului al XVII-lea. In continuare ceaiul s-a răspândit în Italia, Franţa, Germania şi Portugalia. In Anglia ceaiul a apărut în 1658 datorită lui Thomas Garraya - negustor şi proprietar de magazine în Londra. Această băutură a rămas însă pentru totdeauna la curtea regală de-abia după căsătoria regelui Carol al II-lea cu prinţesa portugheză Catarina Braganza (care, fiind o mare admiratoare a ceaiului, a primit ca zestre o ladă plină cu ceai chinezesc). Având însă în vedere preţul deosebit de ridicat ceaiul a rămas în marea Britanie o bătură a claselor înalte, spre deosebire de Olanda unde ceaiul era consumat de toate clasele sociale.
 

In aceeaşi perioadă, în Franţa şi Germania, ceaiul a pierdut bătălia sa cu cafeaua.
 

La începutul secolului al XVII-lea ceaiul a pătruns în Rusia, ca dar  făcut de împăratul Chinei ţarului Alexandru, iar din 1698 s-a început un comerţ intens între cele două ţări. Caravane de câte 200...300 cămile duceau în China blănuri, iar înapoi transportau lăzi cu preţioasele frunze de ceai. Transportul dura 16...18 luni, astfel încât ceaiul devenea foarte scump. Ca atare el era o băutură aristocratică. Inaugurarea căii ferate trans-siberiene în 1903 a dus la încetarea lungului transport pe cămile (care însă asigura un gust unic ceaiului). In prezent se fac încercări de reconstituire a gustului specific  acelui ceai, denumit Caravana Rusă, care nu era rapid transportat pe calea ferată.